Fără obişnuitul hohot tonic à la Băsescu, fără UDMR şi fără acord popular, PDL s-a comprimat brusc. Partidul care a început campania
cu temele anilor 2005-2007 a dispărut, sub presiunea unei crize generale care va face din căderea anunţată a economiei
o joacă de copii
.
Cea mai importantă clarificare adusă de alegerile din 30 noiembrie nu e „refacerea FSN“, aşa cum cred comentatori imobilizaţi de propriile clişee, ci prăbuşirea anilor 2005-2007. Această scurtă tentativă de evadare din sfera locală spre zona valorilor europene s-a încheiat cu un eşec meritat şi premeditat. România e din nou condusă de propriile obiceiuri.
Reacţia mizerului nostru patriciat politic a încurajat şi apoi a colaborat cu resemnarea publică, alcătuind devreme, mult prea devreme, o majoritate imbatabilă. Istoria politică ne spune că, imediat după admiterea în UE, statul român a fost reorientat de o alianţă intra-oligarhică spre regresul instituţiilor şi divorţul de obiectivele dezvoltării.
Paradoxal şi cinic, în timp ce economia creştea pe pilot automat, sistemul politic făcea mişcarea inversă. Tăriceanu şi Geoană au condus crăpelniţa, şi-au împărţit dreptul la tembelism administrativ, dar procesul e mult mai larg. În spatele incapacităţii crase a politicienilor au copt cele mai nenorocite forme de abandon civic: ignoranţa şi evaziunea claselor „educate“ şi corupţia oarbă a provinciilor rurale. De aici, obişnuitul 30% al PSD, dar şi lehamitea elaborată, aşa-numita depresie recreativă de Timiş sau, cu alt nume, sindromul pasiv sector 3. La un loc aceste procese au măturat tot ce era pozitiv în scurta ante-pre-Renaştere a anilor 2005-2007.
PDL nu e victima acestui crah, dar nici laureatul lui. PDL a făcut toate greşelile de care era în stare, începând cu o lipsă vizibilă de selecţie a candidaţilor cu sânge proaspăt (deşi coada la înrolarea politică n-a depăşit nici o clipă lungimea comodităţii şic). Faptul esenţial rămâne ruptura între societate şi elita politică. Ea a înghiţit progresul neaşteptat al anilor 2005-2007 şi tot ea a transformat acest interval atipic într-o abatere uitată. România navighează indiferent, în lipsa entuziasmului intern. Principalii câştigători ai acestei partide de sabotaj sunt vârfurile oligarhiei, în cazul de faţă grupul care a preluat PNL şi a scris cu el istoria eşecului dreptei. Rezultatele alegerilor au fost renumărate de Tăriceanu şi Patriciu. Exista în acele cifre o majoritate clară de dreapta care trebuia însă activată de un „da“ al lui Tăriceanu. Refuzând, Tăriceanu a pus practic în funcţie cealaltă soluţie de calcul care dă o majoritate clară arcului PSD-PNL şi plasează PDL în minoritate. De pe aceste poziţii, PDL a încercat să formeze un guvern stabil şi a trebuit să cedeze în serie: mai întâi, peţind PSD şi apoi, renunţând la UDMR, după ce peţita a bătut din picior.
Noul guvern e cea mai proastă combinaţie pe care PDL a trebuit s-o preia în urma repartiţiei dictate de macazul lui Tăriceanu. Singura veste bună e numărul mare de mutări cu care PDL poate resuscita perioada 2005-2007: Blaga la Interne, Macovei la Justiţie, Barbu la Mediu, Popescu la Finanţe, Flutur la Agricultură. În rest, Stolojan cu criza.
