Cum arata romanul romanesc de dragoste astazi? Ce-i lipseste si cine-l citeste? Cine-l scrie cel mai bine si cine mai bine nu l-ar scrie?
De cind cu telenovelele, romanul de dragoste a inceput sa fuga de dragoste. Dragostea se consuma usor, cu telecomanda intr-o mina si batista in alta, e melodramatica, siropoasa, domestica, e, adica, pentru casnice si pentru euforicele care n-o traiesc decit pe sticla. Confiscata de kitsch, dragostea e refuzata de roman. Cel putin asa stau lucrurile din perspectiva criticului Paul Cernat, care-i banuieste pe autori c-ar fi bintuiti de o „teama snoaba de faptul ca o astfel de literatura ar fi prea melodramatica, prea lejera, prea de consum“. Scriitoarea Ana Maria Sandu da si citeva motive care sa justifice incriminata teama de penibil: „Daca lipesti eticheta de «roman de dragoste» unei carti, deja ai scos-o din zona literaturii adevarate - o plasezi automat in zona romanelor «roz», usurele, care au facut mare cariera la noi la inceputul anilor ’90“.
Romanul de dragoste cu statut de film istoric
Dan C. Mihailescu voteaza, la rindul lui, cu regret, dar si cu ironie, puternica alianta dintre dragoste si telenovela: „O data cu moda romanului sexy si porno, romanul de dragoste a devenit exclusiv apanajul telenovelei, al moralistilor si al paseistilor. Altfel zis, e film istoric, daca ne gindim la bancul ala cu batrinul care se duce sa inchirieze o caseta video
: Vreti un film cu ea si cu ea pe malul marii? Nu. Vreti un film cu el si cu el pe malul marii? Nu. Dar ce vreti? Un film cu el si cu ea nu aveti? Aaa, pai spuneti asa, dvs. vreti un film istoric!“.
Dragoste cu crize
Criza dragostei in literatura, depistata de Dan C. Mihailescu, e confirmata si de Paul Cernat. Daca totusi „dragostea romantica“ se infiltreaza in roman, e deghizata in forme „marginale, perverse si deviante“. Sufocata sub greutatea maladivului si a patologiilor sociale, e mai degraba resimtita ca oroare, piedica sau pur si simplu monstruozitate, adauga Dan C. Mihailescu. Parole de acces in paginile romanelor de azi ar putea fi cele sugerate de Marius Chivu: surplus de cinism, sexualitate explicita, deficit de tandrete, patetism cenzurat brutal, retardarea emotiei. Ca schimbarea nu e una de suprafata ne demonstreaza un test pe care-l propune Mihailescu: „Puneti pe aceeasi masa «Medelenii» lui Teodoreanu si «Aventurile intime ale unei prostituate de lux bucurestene». Alte guri, aceeasi gama? N-as zice!“. Nici Cecilia Stefanescu n-ar zice: „Cu greu mai putem face drame care sa atinga intensitatea romanului lui Tristan si al Isoldei“.
Lipseste marele roman
Cum se scrie, totusi, un roman de dragoste? „Pentru a scrie un roman de dragoste iti trebuie finete, generozitate si o anumita calitate interioara“, a raspuns Paul Cernat. „Din pacate, nu avem in ultimul deceniu nici un roman mare de dragoste. Productia se situeaza de obicei intre penibil/kitsch/minor si onorabil sau interesant“, explica criticul, care deduce ca „nu romanul de dragoste se poarta, ci romanul de sex sau romanul libertin“. Desi crede ca sintem departe de modele precum „Daphnis si Chloe“, „Manon Lescaut“, „Paul et Virginie“, povestile de dragoste nu sint totusi o specie disparuta.
Intre penibil si interesant
Criticul vine si cu citeva exemple fericite: „Povestea de dragoste dintre Herman si Soile din «Orbitor», poezia amorurilor gerontofile, «Sexagenara si tinarul» de Nora Iuga sau «Dublul. Un roman», de Ara Septilici, indragostirea pseudo-lesbiana din «Legaturi bolnavicioase» de Cecilia Stefanescu, drama domestica din «Luminita, mon amour» de Cezar Paul-Badescu“. Romane de dragoste penibile se scriu pe banda rulanta. Doua de acest tip sint, crede Cernat, „Pulsul lui Pan“, de Ioana Baetica si „Garsoniera in centru“, de Antoaneta Zaharia.
Ce mai este dragostea?
In timp ce criticul si scriitoarea vad totusi partea plina a paharului, Dan C. Mihailescu se intreaba: „Ce mai este dragostea in linia Bradea, Baetica, Golea? De cita iubire mai sint in stare autorii de genul Cezar Paul-Badescu, Ionut Chiva sau Dragos Bucurenci?“. Verdictul lui Marius Chivu este, de departe, cel mai descurajant: „Romanul romanesc e sublim, dar lipseste cu desavirsire“.
Consumatorii de dragoste
Luminita Marcu nu-i impartaseste insa pesimismul. Doar pentru ca nu mai exista, ca pe vremuri, o colectie numita chiar asa, „Romanul de dragoste“, nu inseamna ca ea, dragostea, nu mai are cautare prin romane, printre cititori, dar mai ales printre cititoare. Cum nevoia exista, nici ofertele n-au cum sa lipseasca: „Cititorii s-au bransat la noile tendinte“, observa Ana Maria Sandu, „iar in mare voga sint seriile de literatura sic-mondena-sentimentala, cu povesti simple, empatice, scrise cu lejeritate si cu umor si promovate in reviste glossy. In momentul de fata nu avem cu ce romane romanesti sa concuram asa ceva“. Cu toate acestea, scriitoarea aminteste povestile de dragoste din romanele lui Cartarescu, Ion Manolescu, Cecilia Stefanescu sau Cezar Paul-Badescu, ca alternative de buna calitate la afluxul glossy.
Unde s-a ascuns amorul
Dan C. Mihailescu a dat totusi de urmele amorului fugar in romanul retro al Victoriei Comnea, „Manuc“, in triunghiul boieresc al „Evgheniti“-lor Constantei Vintila-Ghitulescu sau in romanele lui Radu Aldulescu, practicat mai ales intre „Mirii nemuririi“. E dragoste si-n orbitoarele proze ale lui Cartarescu, dar si in „romanele cu Alexandru“ ale lui Ion Manolescu, de unde rezulta ca sufletul n-a murit, ci doar s-a ratacit prin noua lume populata de vibratoare, papusi gonflabile si amoruri pe invers abuziv exhibate, constata Mihailescu.
*
Romanul, inselat cu ghidul practic
Literatura lucioasa si ieftina nu e singura rivala a romanului de dragoste. Mai nou, cartile de self-help detroneaza de departe romanul de dragoste din inima
si biblioteca cititorului. Luminita Marcu recomanda o privire mai atenta la topurile internationale, monopolizate de ghiduri care te invata cum sa iubesti si mai ales cum sa fii iubit: „Ghidurile de self-help au cam inlocuit povestea de dragoste in care cititorul, cititoarea se regaseau prin empatie si din care extrageau pe cont propriu invataminte, invatamintele se dau acum de-a gata, fara ajutorul povestii. Psihologii au luat locul scriitorilor”.
