Abia cand moare cate un scriitor/artist, om de cultura, creator, fie el muzician sau plastician ne apuca un soi de urticarie sentimental-afectiva. Dispar brusc toate animozitatile dintre noi, se estompeaza efectele dusmaniilor de durata, chiar si ura ce anima uneori in chip jalnic si pagubos relatiile dintre te miri cine si te intrebi de ce, se ascunde rusinandu-se, ca sa faca loc, fugar si pasager, la ce este mai frumos si nobil in noi, printre faldurile bine pliate ale memoriei noastre afective. De fiecare data cand moare unul dintre oamenii de cultura, mai mult sau mai putin instalati viguros in constiinta marelui public, mai mult sau mai putin vizibili in privirile contemporanilor, apar instantaneu frumoase si pline de caldura articole omagial-evocatoare, trist-amare ca un vals de Sibelius sau un poem de Bacovia pe care sunt obligati copiii sa-l invete la scoala. De ce oare trebuie neaparat sa moara cate un scriitor/artist ca sa intelegem mai bine cine era pana ieri langa noi, ca sa pricepem ca nu de valori cultural-intelectuale ducem lipsa si ca atat de prost digerata "criza a culturii" este mai mult un moft publicistic si o proasta perceptie a unei mult mai complexe realitati.
Moartea unui scriitor de talia si anvergura lui Gheorghe Craciun devine un bun prilej si un mai bun pretext pentru a glosa pe marginea destinului oamenilor nostri de cultura. Ce facem pentru ei, in ce masura oficialitatile si opinia publica pot fi angrenate in a oferi oportunitati de creatie si disponibilitati de receptare a creatiilor care se nasc sub ochii nostri. Sigur ca nu descoperim noi roata si nici nu inventam noi rotitele mecanismelor care lanseaza si fixeaza personalitatea, popularitatea sau notorietatea unuia sau altuia. Ziarele si televiziunile au micsorat pana aproape de anihilare prestigiul actului critic. Faptul ca pe zi ce trece institutia criticii literare, de teatru, plastice sau muzicale devine o voce din ce in ce mai stinsa, ar trebui sa dea de gandit. Doar printr-o prezenta sporadica in reviste de cultura, cu statuat prestigiu, dar de mica circulatie, optiunile criticilor devin de mica audienta. In acelasi timp, audienta moderatorilor si realizatorilor de emisiuni TV nu pot suplini gestul/actul critic absolut trebuincios. Institutia criticii specializate ar tebui sa iasa din bantustanul propriei zone de expertiza si sa aiba acces la marele public. Este o paguboasa strategie a marilor cotidiane romanesti ca au renuntat la cronicarii de specialitate. Rar, foarte rar, se mai rataceste cate o cronica literara, plastica sau muzicala, in putinele pagini de "cultura", atunci cand "avem" sau "intra", unde caimacul este luat de comentariile TV sau accentul pus pe monden, exotic si pitoresc din viata
vedetelor mult mediatizate pe micile ecrane. Revigorarea actului critic si repunerea in circuitul marelui public al criticilor specializati, cati mai avem, ar putea fi un bun prilej de relansare a propriilor valori culturale. Dincolo de bani sau finantari, dincoace de paguboasele lupte intestine din launtrul vietii culturale autohtone. Ce inflameaza orgolii, cultiva vanitati si, nu in ultimul rand, lasa loc pentru strecurarea imposturii si mediocritatilor. Tocmai ca prin patimasele confruntari pe mize mici, avand drept consecinta meschine aranjamente de culise vizavi de "ai nostri" si "ai lor" ce denatureaza actul critic si promovarea valorilor.
Facem aceste vagi consideratii cu gandul la Gheorghe Craciun si amaraciunea ca abia acum luam act ca a disparut dintre noi un mare scriitor european. Macar de i-am citi acum "Pupa russa" (Humanitas) sau "Trupul stie mai mult. Fals jurnal la pupa russa" (Paralela 45) doua capodopere ale literaturii romane. Contemporane. Gh. Craciun merita mult mai mult decat numeroasele noastre elogii, navalind peste memoria unui om, pana mai ieri langa si printre noi.
